29 October 2011

Legume thailandeze

De când a plecat Brăduţ în jurul lumii am mâncat o singură dată carne. Mi-am făcut o porţie zdravănă de pui şi cartofi cu susan, din care am gustat imediat ce am scos-o din cuptor. Apoi a stat liniştită trei zile pe raftul frigiderului, probabil sperând să mă întorc la ea şi să ne continuăm relaţia de amiciţie. Nu s-a întâmplat, i-am frânt inima aruncând-o la coş fără urmă de regret.

Nu mi-am propus să devin vegetariană. Mai am încă multe întrebări la care caut răspunsuri. S-a nimerit, însă, ca de două săptămâni să mănânc numai salate. Numai bine ca să-ţi arăt verdeţurile şi legumele pe care le găsesc pe tarabele pieţelor thailandeze, aşa cum ţi-am promis.


Ridichea chinezească. Originea e chinezească, ridichea creşte bine mersi în zona de nord a Thailandei. E albă şi pe dinafară şi înăuntru, un pic mai apoasă decât cea pe care o cunoşti din România şi foarte puţin iute - dacă aş măsura pe o scară de 1 la 5, ridichea românească fiind la 5 grade iuţeală, asta ajunge la maximum 1,5.


Eruca sativa, pe care o cunoşti datorită bucătăriei italiene sub numele de rucola. În engleză i se spune rocket, lucru pe care nu l-am ştiut, astfel încât prima întâlnire a mea cu racheta, aici în Thailanda, s-a produs din pură curiozitate: ah, rocket, ce-o fi asta? să iau şi eu că n-oi muri. Şi n-am murit, decât un pic, de bucurie, când am gustat acasă şi am descoperit că rocket e rucola (a se nota că îmi place la nebunie, aş ronţăi-o cum ronţăie caprele mugurii copacilor).

Nu o găsesc pe tarabele din piaţă, ci la supermarket. Sunt mai multe sortimente, unul este exact ca cea italienească, cu frunze lungi şi zdrenţuite, altul ca cel din imagine, altul ca cel din imagine dar frunzele sunt mult mai mici. Gustul este acelaşi.


Pătrunjelul este creţ, mai puţin aromat decât cel de acasă. Folosind aceeaşi scară de la 1 la 5, cel românesc fiind maximum de miros şi aromă, aş spune că acesta se situază la 3,5. Este foarte arătos, însă - se vinde la piaţă într-un mănunchi maaaare şi rotund, mai că-mi vine să-l pun glastră.


Cele de mai sus le-am combinat cu salată verde, roşii, ardei, fulgi de migdale, seminţe de susan, cubuleţe de brânză cheddar şi căteva feliuţe subţiri de şuncă, care nu e şuncă dar pe care nu ştiu cum să o numesc şi nici nu mai am ambalajul să-ţi citez de pe el (italienii o folosesc uneori la pizza, e tăiată foarte subţire şi uşor afumată - merge excelent cu rucola!). Bineînţeles, după gustul propriu am mai pus sare, piper, ulei de măsline şi de struguri.


Fulgii de migdale şi seminţele de susan în salată sunt un adaos genial, o fac uşor crocantă şi nici nu mai ai nevoie de pâine. 

18 October 2011

El burrito

Nu e nicio figură de stil. Burrito în spaniolă înseamnă măgăruş. Cum au ajuns să pună un aşa nume unui fel de mâncare e un aspect pe care încă nu-l pricep. 

Gurile rele spun că datorită asemănării vagi dintre burrito şi urechea unui măgăruş. C'mon, aţi văzut vreodată un măgăruş? Alte supoziţii s-au făcut vizavi de asemănarea între felul de mâncare în cauză şi desagii pe care mexicanii obişnuiau să-i încarce pe animalul de povară. Asta mi se pare un pic mai credibilă, dacă se referă la pături sau covoare rulate.

Sursă foto

Trecând peste numele uşor bizar, eu nu am mâncat niciodată burrito ca la mama lor. Nu am fost niciodată în Mexic, nici în State (ţară care a adoptat şi transformat burrito în versiunea cunoscută de noi astăzi - cu muuuulte ingrediente). Vag îmi aduceam aminte de prietena mea cea mai bună, Ramona, cum pregătea ingredientele şi cum la vremea respectivă, să tot fie vreo 3 ani, mi s-a părut dezgustătoare combinaţia de carne cu smântână.

Am făcut acest burrito după ureche (nu de măgăruş), fix cum mi-am închipuit eu că ar trebui să fie. Şi ceea ce a fost închipuire, în realitate s-a transformat. 

Ingrediente: 1 ceapă mică tocată mărunt, 10 fire de ceapă verde mărunţite şi ele, 1 ardei gras feliat, 3 roşii opărite ca să le scap de coajă şi apoi tăiate în bucăţele mici, 400g de carne tocată de porc (asta am avut eu în congelator, însă poţi folosi vită sau pui), 1 llingură ulei de măsline, sare, piper, chilli şi rozmarin uscate.


Cum le-am pregătit:
  •  Într-un vas mai măricel am călit ceapa vreme de 5 minute în ulei combinat cu apă.
  • Am adăugat ardeiul gras şi l-am perpelit şi pe el încă 3 minute.
  • Am pus carnea, mărunţită bine, am adăgat apă cât să acopere toate ingredientele, am amestecat de câteva ori. Am sigilat oala cu al ei capac şi am dat focul mic. A stat aşa 20 de minute. Din când în când ridicam capacul şi amestecam - în caz că apa scăzuse periculos de mult (nu vrei un măgăruş ars, trust me!) completam cu o porţie proaspătă.
  • După cele 20 de minute am pus în vas şi roşiile ciopârţite, sare, piper, chilli şi rozmarin - acestea din urmă după gustul personal, până mi s-a părut suficient de aromat, sărat şi iute. A mai stat cărniţa pe foc încă 20 de minute, după care i-am luat capacul şi am lăsat să se evapore lichidul, ceea ce s-a întâmplat repede.

Cum l-am mâncat pe el, el burrito:

  • Am încălzit 2 lipii din făină integrală în cuptorul cu microunde (30 sec.)
  • Le-am uns bine cu smântână şi le-am îndopat cu salată verde şi cărniţa de mai sus.
  • Am rulat lipia şi am înghiţit cam pe nerăsuflate, ceea ce nu te sfătuiesc, că e posibil să îţi provoci o indigestie.


  • Menţiuni:
    • în loc de smântână, poţi folosi gucamole - o să încerc şi varianta asta, suspectez că e mai light
    • dacă eşti sensibil(ă) la mirosuri, nu folosi lipii din făină integrală - miros ciudăţel spre nasol atunci când sunt încălzite.

    13 October 2011

    Prăjitură cu lămâie

    Se pare că de data asta am reuşit. Cumva m-am mobilizat şi am lăsat deoparte plângerea de milă, lipsa chefului şi a poftelor vulpave. Mi-a făcut cu ochiul o prăjitură de la Gaby şi aşa uşor de preparat mi-a părut că m-am repezit în bucătărie. Astfel am ajuns eu azi dimineaţă să îmi iau mic dejunul în curte cu prăjitură cu portocale şi cu suc de fructe natural (passion fruit & dragon fruit).


    Fidelă obiceiului de a nu respecta întocmai reţetele originale (n-ar fi deloc distractiv) am pus mai puţin suc de portocale şi am adăugat suc de lime.


    Şi mai şi, am introdus în reţetă fulgi de nucă de cocos deshidrataţi. Cumpărasem o pungă doar pentru că mi se păruse ieftină, nu aveam idee ce să fac cu un astfel de ingredient. Na, că şi-au găsit rostul! Nu i-am rehidratat, mi-a lipsit răbdarea, vroiam prăjitura şi gata; cred, însă, că aşa ar trebui făcut ca să fie prăji lipsită de orice urmă de crunchiness.

    Pe scurt, prăjitura asta este yummmie. Cât încape de yummmie! 

    Ingrediente aşa cum le-am folosit eu: coajă rasă de pe 2 portocale, suc proaspăt stors din aceleaşi 2 portocale, suc proaspăt stors din 2 limete, 1 lingură de fulgi de nucă de cocos, 100g unt moale, 3 linguri cu smântână, 1 cană nu foarte mare cu zahăr, 3 ouă, 1 cană şi jumătate (tot aia nu foarte mare) cu făină, 1 pliculeţ de praf de copt.

    Am procedat exact ca în reţeta originală:
    • Am frecat untul cu zahărul bine, bine, până a devenit spumos.
    • Am adăugat ouăle şi am amestecat iar până s-au integrat.
    • A urmat smântâna. Aici am avut un pic de furcă pentru că era foarte groasă şi până s-a omogenizat compoziţia a durat ceva. În punctul ăsta deja zahărul era complet topit.
    • Am turnat sucul de portocală şi pe cel de lime, plus coaja şi fulgii de nucă de cocos. 
    • Am combinat şi făina şi praful de copt.
    • Într-un final compoziţia avea o textură minunat de fină, fără urmă de zahăr prin ea, fără cocoloaşe. Recunosc, după ce am transferat-o în tavă şi am băgat-o la cuptor, am lins orice urmă de cremă din vasul în care pregătisem compoziţia.
    • În cuptor a durat o oră la 150 de grade. Am folosit tava cu fund detaşabil, unsă bine cu unt pe fund şi pe pereţi.
    • Când a fost gata, am făcut 13-14 pe lângă ea, rugând-o să se răcească mai repejor că muream de poftă - nu-ţi poţi închipui cam ce miros este în casă în timp ce se coace!!!
    Aseară, imediat după ce s-a răcit. Marginea prăjiturii e cam zdrenţuită - din cauză că nu am avut hârtie de copt.

    Azi de dimineaţă la micul dejun. O bucată pentru fotografie. Două bucăţi pentru pofta mea cea mare.

    12 October 2011

    Obiceiuri de nevastă perfectă lăsată singură acasă

    1. Nu am inspiraţie să gătesc.
    2. Mănânc o dată pe zi, în fugă sau în faţa computerului.
    3. Nu am somn (poate ar trebui să gătesc, dacă tot nu pot să dorm?)
    4. Când, într-un final, reuşesc să adorm, mă întind pe diagonala patului. Sau de-a latul. Oricum, numai să umplu spaţiul.
    5. Toate lucrurile din casă sunt aşezate la locul lor şi asta nu mă satisface. De precizat că-s obsedată de ordine şi curăţenie, genul care dacă găseşte pixul deplasat cu 2 mm, nu poate să lucreze până nu-l aşează la locul alocat anterior.

    Nu-mi plac apucăturile astea. Mai ales primele 3. De fiecare dată când rămân singură acasă îmi promit că nu mai pic în capcană. Şi acum la fel. Am nevoie de provocare. Dă-mi idei, te rog! Cu ce să "murdăresc" masa asta impecabilă din bucătărie?