Mă apropii de 40 de ani și mă uit din ce în ce mai des în urmă. Nu cu regret, ci cu nostalgie și cu un zâmbet îngăduitor față de Elena cea tânără. Fără să am pretenția că am atins vreun prag important al înțelepciunii privesc uneori la ea și îmi doresc să îi pot spune toate lucrurile acestea pentru că știu că ar ajuta-o. Dar mai știu și că din trecut nimic nu mai poate fi schimbat, așa că le țin minte și cele ce mai pot fi aplicate pe viitor, le aplic.
1. Învață din timp că părinții tăi nu îți sunt cei mai mari dușmani, ci singurii oameni de pe lumea asta care te pot iubi o viață întreagă necondiționat, indiferent de ce faci, cum ești sau cum te manifești într-un moment sau altul.
2. Dacă tot înveți asta despre părinții tăi, spune-le că îi iubești și alocă-le cât mai mult timp. Nu ai de unde să știi prin ce colț de țară sau de lume te va duce soarta și va fi din ce în ce mai greu să-i vezi, să stai cu ei, să le spui că îi iubești, să îi strângi în brațe.
3. Renunță să mai acorzi atât de multă importanță bărbaților. Îl vei întâlni pe cel care-ți va schimba viața exact atunci când trebuie. Până la momentul acela concentrează-te pe tine, pe prieteni, investește în lucruri de valoare cum ar fi educația, călătoriile, hobby-urile.
4. Învață să faci ceva practic - pâine, botoșei croșetați, masaj, machiaj etc. Sunt mult mai mulți oameni pe lumea asta care preferă să plătească pentru astfel de servicii în loc să-și bată capul să le facă singuri, iar tu ai putea avea de câștigat în anumite situații. Iar de nu ar fi așa, sigur nu vei fi pierdut nimic.
5. Fă sport. Dacă nu, măcar mergi pe jos 30 de minute în fiecare zi.
6. Ia-ți un câine. Știu sigur că poți avea grijă de el chiar dacă tu susții contrariul. Ia-l, vei fi mult mai fericită și te va ajuta și cu punctul 5.
7. Bucură-te de mâncare, nu abuza de ea și nici nu o trata ca pe o corvoadă de care trebuie să scapi de trei ori pe zi. Învață că tot ce e bun este și mai bun în cantități mici.
8. Folosește o cremă cu protecție solară pe față, zi de zi. Da, știu, ai numai 20 de ani și toată viața înainte. Dar ce ai zice să ai toată viața înainte cu mai puține riduri și mai puține frustrări specifice după o anumită vârstă?
9. Nu te mai compara cu alții, este ridicol, știi prea bine că nu ai cum să fii altcineva decât cine ești. Descoperă-te, află ce ai mai bun și oferă-l celorlalți.
10. Învață să înlocuiești nu pot cu voi face tot ce-mi stă în putință. Și chiar fă tot ce îți stă în putință, fără să te gândești la ce-ai putea păți, la ce ai putea pierde, dacă ai avea de suferit. Fă tot ce-ți stă în putință, din tot sufletul și nu vei avea nimic de pierdut.
Unul dintre motivele pentru care mulți ani nu am mâncat dimineața a fost lenea. Știu ce zici, nu-i firesc, e cea mai importantă masă a zilei, nu se poate să sari peste ea. Ei bine, eu am sărit-o cu multă grație ani - pe vremea când fumam, de exemplu, micul meu dejun era cafeaua însoțită de vreo 10 țigări. Cafeaua se face repede, țigările le iei de-a gata, deci ce rost are să te mai complici cu cereale, curățat fructe, ouă prăjite cu bacon....După toată această vreme de rătăcire, am nimerit și eu pe cărarea aia bună pe care se bea mai întâi de toate apă pe stomacul gol, se mănâncă cel mai rapid mic dejun posibil și abia apoi se trece la cafea fără țigări. Da, cel mai rapid, pentru că de lene nu m-am vindecat și m-am resemnat cu ideea că nu sunt a morning person și nu voi fi niciodată.
Motivul incursiunii de astăzi este un mic dejun super rapid și cu ingrediente foarte simple:
- 1 ceașcă de couscous
- 1 banană
- 3 linguri de iaurt
- 1 lingură de miere
- 1 praf de scorțișoară
Nu trebuie decât să:
- fierbi apa (3-4 minute)
- o torni peste couscous într-un bol -- o ceașcă de apă la o ceașcă de couscous -- și să îl lași acoperit (3-4 minute)
- amesteci couscousul cu iaurt, miere și banana tăiată felii
- presari un praf de scorțișoară pe deasupra
Banana o poți înlocui cu măr ras, de exemplu, sau cu fructe de pădure, piersică, mango - ca să dau doar câteva exemple.
Această postare este dedicată prietenei mele Cristina G., iubitoare de ciocolată și derivate.
Mai ții minte cum mamele, bunicile și mătușile noastre aveau fiecare pe un raft la bucătărie un caiet de rețete? Eu mi-l aduc aminte perfect pe al mamei, foile erau îngălbenite de vreme, unele pătate de ulei sau cacao. Parcă miroasea a vanilie. Și dacă nu, mie așa îmi place să cred. Cu gândul la toate bunătățile pe care le avea mama notate acolo am început și eu acum câțiva ani să colecționez rețete într-un caiet. Adun de pe internet sau din reviste ce îmi sună bine și din când în când îl răsfoiesc și mă las dusă de val. Ca astăzi, am descoperit o rețetă de banana chocolate cake și m-a tentat atât de tare încât am dat drumul la cuptor în ciuda celor 35 de grade de afară. A ieșit o minunăție, una dintre cele mai bune prăjituri de casă cu ciocolată pe care am mâncat-o vreodată. Singurul regret pe care-l am este că nu am notat la vremea respectivă sursa astfel încât să pot mulțumi acum pentru inspirație.
Compoziția poate fi coaptă în tăvile de chec și atunci este clar o prăjitură cu banane și ciocolată dar merge la fel de bine transformată în blat de tort dacă alegi să o coci în tava rotundă. Oricum ar fi rezultatul final este unul spectaculos, foarte fraged și fin, deloc uscat. Este o combinație de banana bread, negresă și mud cake. Ceva super porn pentru orice iubitor de chestii negricioase, pline de cacao.
Din cantitățile de mai jos ies două tăvi de chec de 25cm lungime.
Castronul #1
250g zahăr
2 ouă
250ml apă la temperatura camerei
120ml lapte
120ml ulei vegetal (cocos merge de minute, la fel și unt de cacao topit cum am folosit eu)
3 banane bine coapte
Pisezi bananele cu furculița și le amesteci cu restul ingredientelor. Rețeta așa cum mi-am notat-o eu zicea să bați ouăle separat dar eu nu am făcut asta, fiind mult prea lenesă. Am amestecat toate de mai sus cu mixerul la turația cea mai mică.
Castronul #2 (să fie unul mare)
275g făină
75g pudră de cacao
1 linguriță și 1/2 praf de copt
1 linguriță și 1/2 bicarbonat de sodiu
1/2 linguriță sare
Cerne toate ingredientele și amestecă-le. Adaugă și compoziția din castronul #1 și mixează până devine o compoziție omogenă. Toarnă în formele de chec (fie le ungi cu unt, fie pui hârtie de copt ca să nu se lipească) sau în cea de blat de tort și bagă la cuptorul încins la 180 de grade. La mine a durat o oră dar cel mai sigur e să faci testul cu scobitoare pe la 40-45 de minute.
Am pus astăzi această fotografie pe Instagram spunând că am decis să renunț la sentimentul de vinovăție pe care-l implică din cel în ce mai des consumul anumitor alimente/mâncăruri în ziua de astăzi. Pentru că da, pe lângă confuzia maximă generată de toate studiile pro și contra a orice legat de alimentație, miile de opinii complet diferite sau variațiuni pe aceeași temă care circulă prin reviste și mai ales pe internet, acest sentiment mizer și deloc la locul lui este din ce în ce mai prezent în viațile noastre. Orice e dulce sau mai puțin sănătos (după unii, după alții) este un guilty pleasure - zahăr, subtitut de zahăr, pâine, paste, alcool, fructe cu prea mult zahăr, McDonald's, KFC, chipsuri și câte și mai câte. De niciunul nu te poți atinge dacă ești o femeie (da, la femei este mai profund sentimentul pentru că societate pune mult mai multă presiune pe ele din toate punctele de vedere) în toate mințile. Așa ajungi să mănânci pe ascuns și să te simți vinovată pentru că ai fost învățată că faci o mare greșeală dacă pui pe limbă fie și un strop din cine știe ce.
Niciunul dintre alimentele sau mâncărurile pe care încearcă diverse publicații, intituții, asociații, organizații să ni le impună ca super-mega dăunătoare nu ne va provoca moartea și nici măcar diabetul, cancerul, hipertensiunea sau, cel mai grav dintre toate, obezitatea de care ne atât de frică. Noi suntem singurele care am putea face asta. Sigur, are și genetica un rol în toată povestea dar dincolo de ea există echilibru și exces. Depinde de tine calea pe care o alegi, decizând astfel dacă mâncarea este o bucurie în viața ta sau o povară care provoacă acel sentiment de vinovăție.
Eu am decis, după ceva vreme în care am bântuit pe cărări greșite, să o las să fie plăcere și să uit, cum ziceam și pe Instagram, de sentimentul de vinovăție. De când am renunțat la a mai mânca carne izul ăsta de vai, nu e bine aia, nu e bine ailaltă a emanat permanent pe lângă mine și mesele mele. A nu se înțelege greșit, nu am niciun regret că am renunțat să mănânc carne dar realizez acum că acest gest și documentarea vizavi de un stil de viață sănătos pe care am făcut-o în ultimii ani nu au făcut decât să trezească și să hrănească pe perioade mai lungi sau mai scurte niște obsesii care au sfârșit prin a-mi răpi bucuria mâncatului și gătitului.
Sunt o persoană echilibrată când vine vorba de mâncare, rar fac excese. Folosesc zahărul cât mai puțin, prăjesc extrem de rar, îmi fac pâinea singură și în general sunt adepta a ceea ce susține și Michael Collen - eat anything as long as you cook it yourself. Las video integral aici, poate ai 20 de minute să-l vezi, garantez că va fi o bună investiție. Și mai bună dacă îl arăți copiilor tăi adolescenți (zic adolescenți pentru că pot deja înțelege limba engleză și tema discuției).
În aceste condiții, de ce sentimentul de vinovăție? Pentru că asta sunt învățată să simt. Pentru că și eu, ca și tine, văd zeci, sute de fotografii poate pe zi cu femei mai slabe, mai tonifiate, citesc câteva articole pe săptămână despre cum sucurile, ierburile, renunțatul la zahăr sau gluten au schimbat complet viața unuia sau altuia. Posibil să fie toate adevărate, numai că eu sunt eu, nu unul, nu altul. Mi-e mult mai ușor să mă uit la mine și să fac schimbările care mi se potrivesc mie decât să adopt pas cu pas rețete de succes și să mă umplu de furie când eșuez în a le urmări pe termen lung. Cel mai simplu lucru, am testat, este să îmi ascult inima, rațiunea și corpul. Și pentru că vorbim despre alimentație, da, corpul trebuie urmărit cu mare atenție pentru că el îți spune de ce ai nevoie mai mult și la ce e mai bine să renunți. E uimitor cum suntem învățați să ascultăm de toți străinii, pe unii să-i plătim pentru a ne învăța cum să ne hrănim (o chestiune simplă care este categoric în ADN-ul nostru de mii de ani) și nu petrecem nici măcar cinci minute pe săptămână pentru a analiza efectele obiceiurilor noastre alimentare.
Uite, acum două luni am auzit trei povești de la trei femei diferite care au renunțat să mai mănânce zahăr. Pe două le cunosc personal și știu că nu vorbesc prostii. Una și-a vindecat o acnee pe car eo avea de ani de zile, cealaltă a descoperit că nemaimâncând zahăr nu mai are nici zecile de alergii cu care se lupta an de an din primăvară până-n toamnă. Povestea celei de-a treia am citit-o pe facebook, nu o cunosc personal pe femeia în cauză, îmi aduc aminte că spunea că a slăbit opt kilograme în opt săptămâni (atenție, nu doar renunțând la zahăr ci și mergând zilnic pe jos zece kilometri). Revenind la mine, ce am făcut? Am decis să renunț și eu la zahăr. Și am rezistat două săptămâni fără el. Și atât. Am realizat mai târziu de ce nu m-a ținut mai mult - pentru că nu aveam niciun motiv real să renunț la zahăr. Nu fac exces, nu am nicio boală potențial legată de consumul de zahăr. Sunconștientul meu știa toate astea și în cele din urmă a dictat conștientului să ia măsurile ce se impuneau - lasă femeia să mănânce colivă că e una dintre plăcerile vieții ei (dap, după două săptămâni jumate cu asta am cedat).
La fel cu slăbitul, că e și el mereu legat de alimentație. După ce m-am lăsat de fumat am pus pe mine 7 kilograme (punctul maxim) și m-am stabilizat la +4 față de cum eram pe vremea când fumam. Am 1,70 înălțime și 60 de kilograme, port M/38, uneori și S. Dar de trei ani creierul meu e ocupat permanent de ideea că trebuie, trebuie să revin la 56-57 cât aveam pe vremuri. Ei bine, nu revin, orice aș face, la oricâte plăceri gastronomice aș renunța, oricât de vinovată m-aș simți pentru fiecare felie de pizza sau pâine. Rămân constantă la 59-60-61 de kilograme. De ce? Pentru că în adâncul meu știu că e firesc, că sunt niște proporții absolut normale pentru o femeie de orice vârstă, d-apăi pentur una de 37 de ani. Trebuie doar ca mintea mea bombardată de mesaje greșite să înceteze să le mai privească ca pe o normă musai de urmat.
În concluzie, renunță la a te simți vinovată, uită de tot ce încearcă ziarele, corporațiile, blogurile să-ți vândă și ascultă-te - numai așa vei găsi echilibru cu ajutorul căruia poți face orice altceva îți propui tu pentru tine, dincolo de barierele impuse dinafară.
Papaya și mango verzi de le vezi pe la supermarket sau pe vreo tarabă în călătoriile tale, să știi că nu sunt alt sortiment decât cel ce-l cunoșteai deja, ci că au fost culese crude pentru a servi drept ingredient principal în salate. Asta fac thailandezii, își folosesc resursele la maximum și în moduri extrem de creative. Salatele cu fructe necoapte, precum Som Tham și Slad Mamuang Si Kheiyw, sunt signature-dishes ale Thailandei și pe bună dreptate, că tare, tare bune mai sunt.
Som Tham de la mîncătoria din sat.
Ah, să mă scuzi, am rămas pe limba Majestății Sale, Regele Taksin. Som Tham este salata cu papaya verde; Slad Mamuang Si Kheiyw este o delicioasă salată cu mango necopt. Pe prima nu am încercat-o niciodată în propria bucătărie, însă m-am jucat cu cea de mango și am scos-o la capăt proaspătă precum prima zi de primăvară. Hai să te învăț și pe tine, că poate te-ai săturat de salată grecească și ai poftă de depărtări.
Salată de mango și nuci caju executată de yours truly.
Ai nevoie de un mango verde (1 buc.), ceapă roșie (1 buc. mică), usturoi (1-2 căței mici), zahăr de palmier (1 linguriță), sos de pește (1-2 linguri), nuci caju prăjite (1-2 linguri) și coriandru verde.
Mango îl cureți de coajă și apoi îl tai felii subțiri. Ceapa o execuți solzi. Usturoiul îl tai mărunt, mărunt. Nucile caju dacă le ai în variantă raw, pune-le în tigaie și prăjește-le nițeluș, până încep să se rumenească. Amestecă toate ingredientele într-un bol împreună cu zahărul de palmier și un praf de fulgi de chili (tu știi cel mai bine cât de iute poți duce, fii generos cu chiliul în măsura propriilor puteri). Adaugă câteva frunze de coriandru tocate mărunt și în final sosul de pește - cu grijă, pune mai întâi o lingură și gustă; dacă ți se pare că nu e suficient de sărat, mai adaugă până obții efectul dorit.
Se întâmplă uneori deseori în viața mea scenariul următor: făcut bagaj-călătorit-desfăcut bagaj (cât de cât)-făcut bagaj-călătorit-desfăcut bagaj. Este obositor dar este minunanat dacă o iei ca pe o aventură de fiecare dată. Săptămâna care tocmai s-a încheiat este exemplul perfect.
Sâmbătă.
Trezit târziu, în jur de 11.00. La 12.30 prietenele mele sosesc deja să mă ia la București de unde a doua zi am zbor către Thailanda. O lălăim la masă, la povești, la cafea. Pornim spre București, pe drum îmi vine minunata idee să mâncăm mici (mda, nimeni nu e perfect, nici măcar eu). Drept urmare ajungem la destinație după 19.00, destinația fiind casa unor prieteni care țin să mă vadă înainte să plec. Se lasă cu noapte albă.
Duminică.
5.10 sunt în aeroport, fac check-in, mai beau o cafea. La revedere România, să ne vedem cu bine anul viitor!
Luni.
6.15 ora Thailandei, adică 4.15 ora României aterizez. Bagaj pierdut. Vai de sticlele de vin și de brânza de oaie. Să sperăm că nu va dura mult recuperarea.
13.30 sosesc acasă, trebuie să recuperez cheile de la niște vecini, Brăduț fiind plecat în explorare. Nu-s de găsit. Telefonul nu-mi merge pentru că e nou și are nevoie de nano-sim, iar eu am doar un amărât de micro-sim.
14.10 reușesc să dau de ei la telefon cu ajutorul unui prieten, intru în casă, mă conectez la internet și înainte de a adormi primesc invitație de la Brăduț să-i calc pe urme, să ne întîlnim să văd și eu niște minunății. Somn.
Marți.
11.00 vine un taxi să mă ia, merg să rezolv cartela de telefon. Nu se poate, cumpărați dvs. alta.
12.00 pornesc la drum.
17.00 ajung la destinație, 350km mai la nord.
Miercuri.
Plimbare. Plajă pustie. Realizez că am răcit, îmi curge nasul, nu respir. Noapte romantică de care mă bucur pe jumătate. (Nu am mai răcit de ani buni, spre zece să zic).
Joi.
10.00 pornim înapoi spre casă, nu înainte de a opri și rezolva diverse chestii în oraș, reușim să recuperăm și bagajul pierdut luni. Ajungem la destinație pe la 21.00. Brânza e bine, vinul e bun. Odihnă binemeritată.
Vineri.
Noi ce mâncăm? Păi ia să vedem ce mai e prin bucătărie de acum două luni când am plecat (comestibil, bineînțeles). Trăiască conservele - roșii decojite, năut. Uite și niște ceapă și niște ouă (nu, astea nu sunt de acum două luni). Hai că rezolvăm ceva.
Inspirația mi-a venit de la Shakshuka de la Simbio Kitchen and Bar și am decis că se va numi ouă coapte pe pat de roșii și năut.
Ingrediente:
- 1 ceapă albă de mărime medie tăiată fideluță
- 1 conservă de roșii decojite - desigur că dacă ai roșii proaspete e de preferat să le folosești pe acelea (le opărești ca ă le poți decoji cu ușurință, pe scoți cotorul și gata-s, mai bune decât cele din consevă)
- 1 conservă de năut fiert -- dacă ai năut boabe te sfătuiesc să folosești din acela cu încredere
- 2 ouă
- sare, piper, rozmarin, cimbru, ulei de măsline
Cum o comiți:
1. Călești ceapa în două linguri de ulei de măsline împreună cu rozmarinul și cimbrul până începe să prindă culoare. (5-7 minute)
2. Adaugi roșiile mărunțite, cu tot cu suc. Când începe să fiarbă sucul adaugi și năutul pre-fiert. Amesteci continuu vreme de 10 minute, lași focul cât mai mic, pui capacul și lași să-și facă mendrele încă 10 minute.
3. Formezi două găuri cu spatele unei linguri și spargi câte un ou în fiecare dintre ele. Lași la foc mic, cu capacul pus. (10 minute)
4. Asezonezi cu sare și piper, dacă ai pătrunjel fii generos că sigur merge de minune. Eu nu am aici așa iarbă exotică, așa că am folosit pătrunjel uscat.
