Asa, da!

Am descoperit un magazin foarte dragut la piata 1 mai. Un altfel de magazin din coltul blocului. Suficient de mic incat sa nu pierzi o viata pana gasesti ce-ti trebuie. Destul de mare incat sa te poti aproviziona cu produsele de baza.

Dupa ce am vazut pe rafturi tot soiul de ingrediente exotice (diverse condimente, muraturi, seminte etc.), am aflat ca patronul este sirian. Un patron bun, un om care cu siguranta traieste din afacerea asta, nu spala doar bani. Zic asta pentru ca pe langa diversitate si curatenie, omul mai are si niste angajate extrem de amabile, fara a fi pushy (stiti genul ala care-ti sta in coasta, doar, doar o sa te convinga sa cumperi ceva).

Top of the top, insa, mi-am gasit madlena la ei:

Magazinul se numeste "Asa, DA!" si nu pot decat sa fiu de acord.

PS: dezavantajul major, venit tot din obarsia patronatului, este ca nu comercializeaza tigari si alcool.

Home Made Pasta

In ultima seara pe insula, am fost la prietenul Genni la pizzerie si am comandat "whatever you wish to serve us". Fara nicio strangere de inima pentru ca tipul este genial si tot ce gateste este delicios. Ne-a adus doua feluri de home made pasta si ne-a explicat pe indelete, la cererea mea, cum totul de la paste pana la sos este facut cu manuta lui. Si mi-am zis eu ulterior, pai daca omul poate face paste pe insula in Thailanda, unde nu gasesti mare lucru, eu de ce sa nu pot in capitala tuturor posibilitatilor?

Imi inchipuiam, ce-i drept ca trebuie sa pui cap la cap o multitudine de ingrediente pentru pastele astea si tot amanam momentul, vizualizand lunga lista de cumparaturi necesara pentru un asa demers. Nimic mai fals! Pastele se fac extrem de usor -- asta daca ne referim la compozitie, pentru ca daca luam in calcul efortul fizic, usor e departe de a fi un cuvant potrivit.

Asadar, pentru aluatul de paste am folosit numai faina alba si oua. Pe blatul de bucatarie am rasturnat doua cani de faina si in varf am facut un culcus in care am spart trei oua.

Am amestecat incet, incet ouale cu faina, incorporand din ce in ce mai multa. Cand a ajuns sa fie tare ca o plastilina abia scoasa din ambalaj, m-am pus pe framantat. Am inteles si eu cu aceasta ocazie de ce femeile in Italia sunt mai zdravene, asa. E munca, nu gluma. Un sfert de ora de sucit si rasucit, tot deoadata sau pe bucati pana l-am facut sa-si piarda aspectul fainos.

Am citit ca trebuie lasat la frigider minim jumatate de ora si m-am conformat. Musai in ambalaj inchis ca altfel se intareste si e mai greu de intins. Oricum e greu de intins! Dupa 20 de minute de efort fizic sustinut, mie mi-a iesit din catitatile mentionate mai sus o foaie mai mare decat blatul de la o pizza mare. Pe care am taiat-o in fasii late de patru centimetri si lungi de sase, pe care le-am transformat intr-un fel de farfalle:

Pentru sos am folosit: o cutie de 400g de rosii decojite, doi catei de usturoi, un ardei iute, sare, piper proaspat macinat si ulei de masline.

Am facut asa:
Am curatat usturoiul si l-am zdrobit in mojar. Am curatat ardeiul iute de seminte si l-am tocat marunt. Intr-o craticioara, la foc mic, am turnat trei linguri de ulei de masline si l-am lasat sa se incinga. Am adaugat usturoiul si ardeiul si le-am lasat la calit un minut. Am adaugat rosiile. Toata combinatia a stat pe foc 15 minute, cat sa scada un pic. Cu 5 minute inainte sa fie gata am adaugat o lingurita de oregano uscat si cateva frunze de busuioc proaspat, tocat marunt. Sare si piper am pus inainte sa sting focul.

La final am obtinut doua portii de paste, foarte aratoase si gustoase.

Una a disparut in 30 de secunde cat nu am fost atenta, in burta Sofikai, cealalta a fost impartita frateste de noi, oamenii. Am fost satisfacuti toti trei, ca o adevarata familie fericita!

Daca nu ai ce face intr-o duminica

Nu la mare, nu la munte, nu in parc ca e prea cald, nu la shopping ca nu sunt bani. Trebuie ca te plictisesti foarte tare. Arunca o privire prin casa, vezi ce ingrediente ai la dipozitie si incearca sa le pui la treaba. N-ai nimic de pierdut, pentru ca oricum ele de obicei stau de pomana si-si asteapta sfarsitul (a se citi ultimul drum spre cosul de gunoi). Dimpotriva, s-ar putea sa te distrezi si sa mananci ceva bun la final.

Dupa ultima vizita la parinti, la tara, s-a instalat la noi in bucatarie un cos maaaaare cu multe, mult prea multe mere. Am mancat o zi, doua, trei, am dat si cainelui, parea, insa, ca nu se vor termina niciodata. Aratau superb dar era clar ca mai devreme sau mai tarziu va trebui sa renunt la multe dintre ele care nu vor mai fi facut fata plictiselii si caldurii.

Compotul nu e tocmai pe gustul meu, cel de mere cu atat mai putin. Initial am zis ca fac un compromis, poate bagat la frigider o sa prinda bine pe zapuseala asta. M-am apucat sa curat de coaja cateva si dupa primele cinci m-am razgandit: placinta! Ia mai mult timp, dar in niciun caz nu o sa ma hranesc cu un compromis.

Nu as fi avut cu ce sa intind aluatul, asa ca am renuntat la reteta mamei si am imaginat eu una, cu putin ajutor de pe internet.

Pentru tava mea de aproximativ 30x40cm am folosit:
- 20 de mere de marime medie
- 5 oua
- o cana si jumatate cu zahar
- doua cani de lapte
- doua pliculete de praf de copt
- doua pliculete de zahar vanilinat
- un sfert de pachet de unt
- faina

Pentru aluat:
Am pus intr-un bol mare ouale, zaharul si laptele si le-am amestecat frenetic cu mixerul pana cand s-a topit zaharul. Am adaugat zaharul vanilinat si praful de copt si din nou am amestecat. Apoi am inceput sa torn cate putin faina, mixand incontinuu ca sa nu se faca cocoloase.

Nu am cantarit faina, am pus pana cand aluatul a devenit consistent ca o smantana.

Merele curatate de coaja le-am dat pe razatoare si le-am calit 20 de minute la foc mic cu 6 linguri de zahar. Le-am lasat sa se raceasca inainte de a le combina cu aluatul.

Tava am uns-o cu ulei si am tapetat-o cu faina, dupa care am rasturnat in ea trei sferturi din aluat. Peste am intins merele calite si apoi inca un strat de aluat. La cuptor, la 180 de grade a durat pana a fost gata si usor rumenita pe deasupra fix 50 de minute.

Am batut un ou cu doua linguri de zahar pudra - super smecherie, ca se transforma intr-o crusta subtire si dulce! Dar nu m-am multumit cu atat, am pudrat-o la final cu zahar ca sa vad care varianta da mai bine in poze :-).

A crescut super frumos si egal si a iesit extra pufoasa. Mai degraba un pandispan cu mere, decat clasica placinta indesata si tare. S-a dus deja jumatate de tava si cred ca azi o sa continui sa ma hranesc numai cu ea.

Suflet pentru Hrana Dinner Party, ediția a 4-a

Ziceam zilele trecute ca am testat deja bucataria super-dotata, frumoasa si extrem de practica. si asta s-a intamplat la nici 24h dupa ce m-am dat jos din avion. Unii ar zice ca-s obsedata, eu sustin in continuare ca e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, sa gatesc pentru prieteni.

Muschiuletul de porc am ales sa-l fac in vin, la cuptor. Pentru asta am luat o sticla de vin rosu dulce si am pus carnea la macerat, vreo 5 ore. Am crestat-o, sarat-o, piperat-o si am scufundat-o cat am putut de bine in vin, combinat cu cimbru proaspat. Dupa cele 5 ore am adaugat o jumatate de pachet de unt si am bagat la cuptor, in vasul de iena. La foc mic, a durat cam o ora sa se patrunda.


Se topea in gura, o combinatie de arome excelenta de la vin si cimbru!

Daca incercati, nu va speriati de culoarea foarte inchisa de pe deasupra carnii, nu e arsura, e de la vinul rosu, completely harmless, ba chiar as indrazi sa zic ca aia e partea cea mai buna pentru ca e cea mai aromata.

Plus, aveti mare grija la cantitate - 1kg de carne macra ajunge dupa preparare cam la jumate, hai poate un pic mai mult (cu alte cuvinte trebuie cam 1,5kg pentru patru persoane).

Cartofii noi i-am prajit simplu, clasic. Am tocat o legatura de marar si am presarat peste ei cu un pic de sare. Stiu, erau si mai gustosi daca faceam si-un mujdei de usturoi, numai ca unii dintre invitati nu agreaza mirosul respectiv, asa ca am renuntat.


Toata masa s-a completat perfect cu salata: rosii romanesti, castraveti, ardei capia, ceapa, cubulete de telemea de vaca, garnisite toate cu ulei de masline, sare si piper si busuioc proaspat.

Carnea de porc nu a picat deloc greu, dovada a fost conversatia foarte animata care a urmat. O fi ajutat si vinul ala?

Aici, acolo

Cine ma cunoaste si ma asculta, stie. Cine nu, poate sa afle acum si aici. Nu e asa o mare scofala si mai ales nicio fitza sa locuiesti intr-o tara din Asia. Viata merge mai departe lin sau dificil cand faci o astfel de schimbare, diferenta insa, nu vine din mediul inconjurator, ci din tine. Iti iei din locul respectiv ce ti se potriveste tie si te adaptezi cu usurinta. De murit, nu moare nimeni. De inviat...nu stiu ce sa zic, ardeii iuti te readuc la viata, dar trebuie sa mai fi avut macar un strop in tine inainte sa-i consumi.

Cand merg in Thailanda la cumparaturi dureaza toata tura maxim un sfert de ora (nu pun drumul catre supermarket, alte 20 de minute). E totul extrem de simplu pentru mine pentru ca nu am de unde sa aleg dupa pofta inimii mele de romanca.

Vreau carne, bine, am de ales intre piept de pui, copanele de pui sau halci mari de carne de porc. Asta in zilele bune, cand sunt toate trei disponibile, pentru ca cel mai des sunt numai doua in raft, dintre care una nu-mi miroase a bine si pierde din start sansa de a fi inclusa pe bonul de la casa. Vreau peste, ok, gasesc peste dar nu fac mofturi mai departe de "sa fie proaspat" ca oricum nu pot sa aflu ce peste, cat e de grasa/slaba carnea. Vreau branza, nu avem. Vreau pastarnac, nu exista. Practic, acolo gatesc in functie de ce gasesc la magazin si piata, niciodata dupa ce am pofta.

In Romania situatia e un pic diferita, cu avantaje si dezavantaje. Pregatitul unei cine dureaza o zi intreaga, daca nu mai mult. Mai intai incep sa-mi imaginez ce as putea pregati. Mi se intampla foarte rar sa imi vina in cap o reteta, sa o caut pe internet si sa fac lista de cumparaturi dupa ea. De cele mai multe ori zboara tot felul de arome si gusturi, se combina, apoi apare un nou ingredient care daca se intelege bine cu restul ramane, daca nu pleaca mai departe. Toata nebunia se termina cu o intrebare: "ce-ar fi daca...?" sau "ce gust ar avea...?".

Etapa doi este lista de cumparaturi; practic toti fluturii care s-au jucat mai devreme, se aseaza cuminti pe hartie si impreuna plecam la magazin. Acum ca am avut o pauza de trei luni, haosul de prin supermarketurile din Bucuresti ma amuza, dar nu am cum sa uit cat de mult ma enervau aglomeratia, zgomotul, lipsa diverselor ingrediente etc. Am fost de doua ori intr-o saptamana la cumparaturi serioase, nu am scapat sub jumatate de ora de plimbat, cautat, intrebat. Sunt inca intr-o stare de calm.

Costul aventurilor in cele doua locuri? Principiul e cam asa: platesti aceleasi preturi, dar cheltui mai putin. Pare surprinzator, poate lipsit de logica. Nu. Am testat - cu cat temperatura e mai ridicata intr-o tara, cu atat nevoile sunt mai mici. Un singur rand de haine si incaltari, ambele lejere, foamea apare mai rar, poftele le uiti pentru ca stii ca oricum nu ai cum sa ti le satisfaci. Nu mai zic de show-off ca n-are loc pentru ca nu ai spectatori.

Una peste alta, pentru mine sa fiu din nou aici si sa ma pot juca in voie e un motiv de bucurie. Deocamdata ma bucur de micile placeri romanesti, precum cartofii noi prajiti si garnisiti cu mult marar tocat. Si nu gatesc thai, nici macar la cerere.

Mangostine - Regina fructelor

Nici nu sunt sigura ca mai auzisem numele pana nu m-am apucat sa ma documentez despre plantele, legumele si fructele disponibile in Thailanda. A doua zi am avut norocul sa gasesc la Tesco, supermarketul de unde se aprovizioneaza toti farangii de pe insula. Am zis sa incerc, ca nu se stie cand mai am ocazia - pe tarabe nu am vazut niciodata pana acum.


Au mai stat inca o zi in frigider si mi-am adus aminte, ia hai sa vad ce e de capul lor. Arata precum niste vinete mici, mici, doar ca au coaja mult mai inchisa la culoare si mai tare. Nu e lemnoasa, se taie relativ usor cu un cutit. Ma asteptam sa fie coaja mai subtire si interiorul mai consistent din punct de vedere cantitate. Ei bine, nu, inauntru gasesti pulpa alba, aranjata frumos in feliute, cam ca la o portocala dar atat de mica, incat nu-ti poti da seama de la primul fruct ce gust are sau daca iti place. Le-am halit pe toate sase, abia dupa primele doua am inceput sa simt ca lesin de pofta si ca am facut o miscare gresita sa cumpar numai atatea.

Consistenta pulpei seama un pic cu a unei prune bine coapte, gustul insa este mult mai exotic. Foarte parfumata si dulce-acrisoara, m-a cucerit pe loc si a devenit Regina Fructelor la mine in cap.

Am aflat ulterior ca nu e doar la mine in cap, ca asta ii este "porecla" si ca e un fruct cumva controversat si foarte scump pe pietele importatoare - in Statele Unite se vinde un fruct cu 4-6 dolari. Tot acolo a fost interzis importul o vreme, producatorii din diferite state suspectand ca Regina este responsabila pentru raspandirea prin livezile lor a unei insecte Drosophila suzukii, insecta ce a devastat culturi intregi de fructe si berries, in special in statul Oregon.

Se vehiculeaza si o poveste pe internet cum ca Regina Victoria, afland despre existenta fructului, a oferit un premiu de 100 de pounds oricui i-ar fi adus la castel un fruct proaspat. O legenda draguta si ca in cazul oricarei legende, se pare ca nu exista niciun document oficial care sa o sustina.