Salată de cartofi cu ton

Lângă casa în care stăm acum, la vreo 200m, în câmp deschis, e o mâncătorie. Ce, nu ştiţi ce e aia? Un loc mult prea simplu pentru a fi numit restaurant, dar prea complex pentru a-i spune stand cu mâncare. O familie care locuieşte în apropiere, şi-a construit această şandrama, cu bucătărie dotată cu tot ce-i trebuie, cinci mese, frigider cu băuturi răcoritoare, televizor (la care, bineînţeles se uită familia, nu clienţii). Doamna Noi găteşte excelent cele zece feluri de mâncare din meniu, niciunul dintre ele nedepăşind 60 bahti (6 lei) - fapt pentru care este plin la prânz şi seara, mai ales cu ruşii long-termeri care au ocupat satul anul ăsta.

Dacă ne-am prins şi noi că e chiar o şmecherie să mergi la Noi să mănânci, pentru că e bun şi ieftin şi aproape de casă, facem asta, aproape zilnic. Ne impiedică din când în cănd lenea maximă sau vreo idee creaţă care-mi vine mie, care rezultă invariabil în ceva bun de măncare. Mai bun decât la Noi.

Ceea ce s-a întâmplat şi acum două seri, când scriam pe FB că am dat din nou lovitura cu o reţetă. La 21.15 seara mi-am dat seama că nu am mâncat mare lucru în ziua aia şi am dat să mă ridic, să merg la mâncătorie. Un Phat Thai ar fi mers ca focul. Doi paşi am reuşit să fac, timp în care am vizualizat ingredientele de care dispuneam în propria bucătărie: cartofi, morcovi, ton la conservă. Pot să fac ceva cu astea, ca să nu mă mai deplasez la ora asta?

Da, am putut, a fost foarte simplu şi rapid şi extraordinar de gustos. Ca să nu fiu deceiving, lista completă de ingrediente a fost asta: 3 cartofi de mărime medie, 1 morcov mare, 1 conservă de ton, 1 ou, ulei, muştar, 1 lime şi câteva măsline verzi.

Ce-am făcut, a fost să imaginez o salată de cartofi cu ton. Părea foarte seacă doar aşa, drept urmare au intervenit morcovul pentru culoare, maioneza şi măslinele verzi pentru un plus de gust.


Ca să obţin bunăciunea din imagine am procedat aşa:

1. Am curăţat cartofii şi morcovul, i-am tăiat pe primii cubuleţe, pe ultimul rondele şi i-am pus la fiert.
2. Cât timp au fiert, am pregătit maioneza. Dintr-un singur ou, cu puţin muştar, la final am adăugat zeama de la jumătate de lime (mic, mic, cel mai mic pe care l-am văzut până acum).
3. Cartofii şi morcovul s-au fiert, am scurs bine apa şi i-am lăsat 5 minute să se răcorească.
4. Am pus peste ei tonul din conservă, maioneza şi zece măsline verzi tăiate pe jumătate.
5. Am amestecat bine totul şi am adăugat sare după gustul meu. Voi puneţi după al vostru.

Şi gata! Am mâncat cu mare poftă, a fost atât de bun că azi am făcut-o din nou. Îmi place la nebunie.

Tip:
- puţină maioneză, numai cât să îi dea savoare, nu să înece ingredientele! E mai gustos şi mai sănătos.
- dacă aveţi răbdare, e mai bună rece.

Biscuiți de casă pentru copii

Delia, o prietenă bună, pe care, din păcate, apuc să o văd foarte rar, este mămica celei mai minunate fetiţe - Erica (nume oficial, doar că toată lumea-i zice Buli de la alinturile părinţilor). Erica e copilul pe care-l vezi şi îţi doreşti să ai şi tu unul la fel.
Ce-mi place cel mai mult la Delia şi Ducu (soţul) e că se distrează maxim cu Buli - mi se pare un model demn de urmat - şi nu exagerează cu grija, grijile şi preocupările.
Un aspect firesc, chiar şi aşa, e hrana Ericăi, asupra căreia insistă să fie cât mai naturală, fără conservanţi, E-uri etc. Să crească pitica cât mai sănătoasă. Când nu găseşte prin magazine nimic care să o satisfacă din punctul ăsta de vedere, Delia inventează. Ultima oară a inventat biscuiţi, mi s-a părut genială reţeta şi atât de simplă, încât am rugat-o să mă lase să o public aici. Aşa că iat-o:

Ingrediente: un măr, o banană, o prună, 2 ouă, scorţişoară, făină

Preparare:
- fructele se pasează crude şi în coajă (cu excepţia bananei, evident), se adaugă un pic de scorţişoară şi cele două ouă bătute bine
- se adaugă faină până se îngroaşă niţel aluatul
- se încinge cuptorul
- în tavă se pune hârtie de copt şi cu o linguriţă se toarnă rotocoale mici din aluatul pregătit


- se bagă la cuptor şi se dă focul mic
- sunt gata când arată rumenite bine


That's it! Au miros de turtă dulce, arată ca nişte rahăţei (Delia zice asta!) dar sunt numai buni de ronţăit de către cei mici. Dovada la final de articol.

Fructele propuse se pot înlocui cu orice alte fructe, după imaginaţia fiecăruia. Delia a ales banană (dulce) + măr şi prună (dulci acrişoare) ca să nu folosească zahăr sau alţi îndulcitori.

Molfăială plăcută!

Customer satisfaction guaranteed!

Supă de linte roşie

M-am dus după prăjituri la Aşa DA într-o seară. Mie mi-au trebuit cinci minute să mă hotărăsc la sortimente, tot atât şi domnului foarte bătrân şi meticulos să cântărească şi să lipească eticheta cu preţul.

Nu mă trăgea inima să mă întorc în lumea dezlănţuită la propriu (afară turna cu găleata). Acolo în magazin era atmosfera de poveste, parcă dansau cadâne pe fiecare raft. Aşa că am mai zăbovit un pic şi cu ochi iscoditori m-am lungit peste tejghea, atrasă de culorile vii din rafturile din spate. Mie una nu-mi era a bună să-mi bag nasul, dar am fost salvată de o voce "poftiţi, intraţi se vă uitaţi".

Lângă dulapiorul de condimente, un domn cu piele măslinie şi mustaţă zdravănă îmi zâmbea părinteşte şi mă ademenea să-i iau marfa la verificat. Am îndrăznit, parcă aveam de ales? Am păşit dincolo de vitrina frigorifică, neştiind la ce să mă opresc mai întâi. Raiul, împărţit egal în compartimente pătrate, îşi expunea îngerii.

Domnul m-a asigurat că nu trebuie să cumpăr, mi-a dat să gust din fiecare şi mi-a enumerat denumirile condimentelor. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am mărturisit că am încercat odată să fac supă de linte şi nu mi-a ieşit.

- De care linte aţi folosit?
- Nu mai ştiu, că a trecut ceva timp.
- Era roşie?
- Nu cred, cât de roşie e lintea roşie? Arătaţi-mi, vă rog.
- Uite aici.
- Nu era.
- Pei de aia nu a ieşit. Pentru supă trebuie linte roşie, nu verde. Verde e pentru ciorbă, roşie e pentru supă.
- Dacă iau roşie ziceţi că iese? Ce mai pun în ea?
- Ceapă, chimen şi semac.
- Semac? Ce e ăsta, aveţi aici?
- Da, cum se nu avem?
- Bine, daţi-mi semac şi linte roşie. Ceapă şi chimen am acasă. Fac în seara asta, că prea sună uşor.
- E uşor, fierbeţi lintea şi ceapa bine, bine, puneţi chimen şi semac şi băgaţi la mixer. Ce chimen aveţi, românesc?
- Chimen obişnuit, sunt mai multe feluri?
- Din ăsta? (îmi arată ceva verde într-o cutiuţă)
- Nu.
- Luaţi din ăsta, că ăla românesc nu e bun la supa de linte.
- Bine, daţi încoace tot. Mai am o întrebare.
- Spuneţi.
- Dacă lintea e atât de roşie, eu de ce primesc la restaurant supă de linte galbenă?
- Pei, nu rămâne roşie lintea când fierbe.

N-a rămas roşie dar nici galbenă nu a devenit. Era maronie, deloc ademenitoare privirii. În schimb mirosul era "de-acolo", iar gustul şi mai bun decât la restaurant.

Condimentele au venit cu mine în Thailanda; am reuşit să scot mirosul de chimen din haine, geamantanul îl păstrează încă. Cu atât m-am ales deocamdată, că nu am văzut linte prin magazine şi la altceva nu i-am inventat trebuinţă. Semacul, însă, îl încerc cât de curând la salată, după stilul turcesc.

(chimen arăbesc)


(semac)

Pui Mediterraneo

Impresioniştii mă inspiră. Aseară, în timp ce scriam postul, găteam şi inventam nume pentru felul de mâncare. A rămas mediterraneo din tot ce aveam pe listă, în speranţa că-i va ajuta pe domni să coacă o poveste de vacanţă frumoasă, potenţată la maxim de aroma fină de oregano.

Domnilor, de data asta este extrem de simplu; atât de fin şi exotic, încât eu propun să fie reţeta pentru Cina Romantică (cine are cap, înţelege de ce cu majuscule).

Aveţi pe lista de cumpărături:
1 caserolă piept de pui dezosat
4 cartofi
2 morcovi mari
3 lamâi (căutaţi-le să fie cât mai mici - sunt mai zemoase)
1 salată verde
1 legătură de ridichi
2 castraveţi
1 plic de oregano
sare
ulei de măsline

Pentru puiul mediterraneo urmaţi paşii întocmai:

1. Spălaţi bucăţile de pui bine şi tăiaţi-le cubuleţe. Presăraţi sare peste ele şi puneţi-le într-un vas de yena.
2. Curăţaţi cartofii şi morcovii de coajă, spălaţi-i bine. Cartofii îi tăiaţi cubuleţe, morcovii rondele. Merg cu alături de pui, în vas.
3. Stoarceţi zeama de la două lămâi. Într-un castronel mic, amestecaţi-o cu două linguriţe de oregano şi 4 linguri de ulei de măsline. Compoziţia asta turnaţi-o în vas, peste pui şi legume.
4. Completaţi cu un pahar cu apă şi băgaţi la cuptor (foc mediu, 200 grade). Durează o oră şi jumătate, ar fi bine dacă nu vă luaţi cu vorba, sau alte treburi lumeşti, să îl scoateţi pe la jumătatea procesului şi să mai amestecaţi compoziţia din vas (pentru a evita un dezastru de genul: la fund pui fiert şi la suprafaţă pui ars).


Rezultatul este un fel de mâncare foarte uşor, perfect pentru doamnele în permanenţă preocupate de siluetă. Nu e loc de dat greş dacă îl asezonaţi cu o salată verde.


Pentru salată spălaţi bine legumele (salata verde, castraveţii şi ridichile) şi tăiaţi-le într-un bol mare. Stoarceţi deasupra o jumătate de lămâie, adăugaţi o linguriţă de ulei de măsline şi puţină sare. Ca să fiţi siguri că serviţi o salată vie, amestecaţi abia în momentul în care serviţi.

Puiul va ieşi acrişor, salata e şi ea rece (cu rece asociez eu gusturile mai aspre), aşa că recomand un vin demi-dulce pentru echilibru - Chardonnay Recaş este excelent.

Cel mai simple dulce din lume

Am întrebat diverse persoane dacă ştiu care-i cel mai uşor de preparat dulce din lume. Au răspuns toate "clătitele" şi au fost dezamăgite un pic când au auzit că nu au răspunsul corect.

Gogoşile sunt cel mai uşor de făcut dulce din lume şi iată cum vine asta.

E nevoie de: 300g iaurt, 2 ouă, o linguriţă de praf de copt, patru linguri de nucă de cocos deshidratată, 200g faină, ulei pentru prăjit.

Se amestecă fără teamă iaurtul cu cele două ouă până se omogenizează bine (fără teamă în sensul în care nu puteţi face nimic greşit, nu e nevoie nici măcar de mixer). Se adaugă praful de copt şi nuca de cocos. Se completează cu faina.

Amestecul rezultat va fi moale, va curge cu uşurinţă din lingură. Cu care lingură se ia din el şi se toarnă gogoşele mai mici sau mai mari în tigaie pentru a le prăji. Uleiul trebuie încins bine înainte şi gogoşile se rumenesc imediat - motiv pentru care dacă v-aţi apucat de treaba asta, va ţineţi de ea, nu e vreme de făcut altceva între timp.

La final, pentru a le îndulci, se pot face două lucruri - fie se pudrează cu zahăr, fie se toarnă pe deasupra sirop / topping.

Toată operaţiunea durează cam cât mi-a luat să descarc pozele, să prelucrez şi să postez articolul astă, adică 15 minute pe ceas.

Top of Dislikes

Lucruri pe care nu le mănânc şi nu o să le gătesc niciodată. Lista-i lungă, ordinea aleatorie.

Borş de pește. Dacă-i vorba despre o alegere, înțeleg să fac tot posibilul să mă îndrept spre varianta cea mai bună, dacă nu chiar una perfectă. Dacă am la dispoziție un pește mare și frumos, să-l dau la o parte și să-i admir chipul (chinuit si pe vremea când era viu, d-apăi acum când nu mai are suflare și se scufundă printre bucăţele de legume)? Niciodată nu m-am luat după față când am făcut vreo alegere importantă, n-o să încep acum.

Scoicile. Şi ce dacă sunt o mare fiţă? Şi ce dacă îşi închipuie unii că dacă mănâncă scoici au un loc anume asigurat, undeva deasupra celor mulţi sau mai în fața lor? Sunt alunecoase, ca şi majoritatea celor ce le mănâncă!

Carne în putrefacţie. Nu mai e urmă de uimire pentru istorici, arheologi, etnologi etc. că predecesorii noştri nu erau în fapt nişte vânători, ci simpli adunători de cadavre, hrănindu-se cu resturile de la mesele copioase ale animalelor de pradă. Dar nu la asta mă refer, ci la tradiţiile islandezilor - carnea de rechin este îngropată în nisip timp de 6-12 săptămâni (pentru a o deshidratata complet) şi apoi uscată vreme de câteva luni. Se numeşte Hákarl şi se mănâncă frecvent în Islanda, tăiată cubulețe (e un fel de snack pentru ei, bag mâna-n foc!) chiar dacă e in topul celor mai urăt mirositoare feluri de mâncare din lume.

Spanac fiert. Am dat şi eu greș de câteva ori cu niște feluri de mâncare, dar nu mi-a ieșit niciunul atât de leşinător și imposibil la vedere, miros și gust. De ce să fierbi biata plantă, când e atât de bună verde, proaspătă, combinată cu rucola și pastramă de vită într-o mare salată? Prin fierbere nu poate decât să-şi piardă din proprietăți, are o culoare vecină cu moartea şi miroase mai urât decât conopida fiartă. De ce, atunci?

Lista e deschisă. O să o updatez pe măsură ce-mi aduc aminte sau mai aflu de diverse delicii.